Povestea căsuțelor de lut, paie și lână ridicate de familia Doci, la Feldru

Poveștile românilor care au plecat în străinătate în căutarea unui trai mai bun ne ating sufletele de fiecare dată. Și mai impresionante sunt atunci când ei sunt se întorc acasă și transformă România într-o poveste. Poposim astăzi pe o culme a satului Feldru și aflăm povestea unei familii care a străbătut lumea, dar tot acasă și-a găsit liniștea.

Ionică Doci (44 de ani) din Feldru a plecat prima oară în străinătate când avea doar 17 ani, în Grecia. Era înainte de Revoluție când nu știa ce-l așteaptă dincolo de granițe. A fost prins de autorități între Grecia și Macedonia, a stat trei nopți într-un lagăr după care a fost trimis înapoi țară.

”Două săptămâni a durat întoarcerea mea în țară, din poliție în poliție. Am ajuns cu greu mare acasă și am vrut să plec iar după 2 sau 3 luni. Dar nu am putut fiindcă aveam interdicție. M-au oprit în Macedonia și m-au închis iar într-un lagăr. Apoi am venit iar acasă. Atunci m-am hotărât să nu mai merg niciodată în partea aceea, să o iau spre Ungaria. Erau buletinele acelea verzi pe care se punea ștampilă. Știam că, la 27 de zile, trebuie să părăsim Ungaria. Acolo lucram în agricultură, la animale. Am tot lucrat până trebuia să merg în Armată, în 1999. Și atunci a trebuit să iau o decizie: ori merg în Armată, ori plec din țară. Mulți din Feldru s-au dus la Iliescu, la președinte. Acolo am cerut să fiu dus, iar un domn înalt, brunet, cu mustață, un colonel mi-o zis: Măi, nenorocitule! Am să-ți arăt eu ce înseamnă Armată în România! Și atunci am zis că plec din țară. Era perioada cu vizele. Așa a pregătit Dumnezeu că, în două săptămâni, am avut pașaport, am avut viză pusă și am plecat. În 1999 era ceva campionat de fotbal în Belgia sau Olanda și am plecat din județ un autocar întreg, ca suporteri. Din Feldru am fost doi și noi ne-am oprit în Spania. Am avut o soră plecată înaintea mea acolo și m-am dus la ea. Am muncit în construcții din a doua zi în care am ajuns, fără acte, fără nimic. Am câștigat bine după ce am început să vorbesc și limba, am strâns bani”, a spus Ionică Doci.

În Spania a stat 10 ani, apoi s-a întors acasă spunându-și că s-a ”săturat de țări străine”.

”Am zis că oricâți bani faci, îți trebuie mai mulți. Nu am să uit ce mi-o zis un om bogat din Spania care avea foarte multe azile de bătrâni. L-am întrebat ce face cu banii. Ionică, fac altul și așa ai să faci și tu. Românul e o fire care muncește mult, îi place să aibă ceva a lui. Așa am făcut și eu. Am strâns bani și am făcut o casă în România după care am vândut-o”

Întors acasă, Ionică nu a făcut doar o casă, a deschis și o firmă de piatră și marmură. Nu a mers așa cum spera, așa că a luat iar calea străinătății, de data aceasta spre Germania despre care se știe că e ”motorul Europei”.

”Mi s-a părut frumos. Dacă mergi în vizită, tot e frumos, dar când intri în populație, cu ai tăi, conaționalii, acolo începe râca. Atunci când vede că știi mai mult ca el, te dă deoparte, salariul cât mai mic. În Spania, pentru că știam limba, am lucrat direct la spanioli, dar în Germania, am lucrat sub controlul unui român. Acolo am făcut niște izolații antifoc, antisunet, numai la școli, la spitale. Șase luni am lucrat și am slăbit de Doamne ferește pentru că purtam niște combinezoane. 12 ore pe zi lucram. M-am obișnuit cu munca grea, dar, din cauza unor români, m-am întors din nou în România, am cunoscut-o pe Ioana (soția lui). Am stat o perioadă în România și tot am construit după care am decis amândoi să plecăm iar, dar în Austria”.

Înainte să-l cunoască pe Ionică, Ioana, care e de loc din Sângeorz-Băi, lucrase și ea la cules de struguri în Spania. Când s-a întors acasă, s-a căsătorit, a născut-o pe Georgiana (care are acum 16 ani), dar, întrucât nu au mers treburile cum spera cu fostul ei partener de viață, s-a despărțit de el. L-a cunoscut pe Ionică în timp ce el era în Germania, iar când el a revenit în țară, au decis să rămână împreună.

Ioana a rămas însărcinată cu Elisabeta (7 ani), prima lor fetiță, și chiar atunci s-au apucat amândoi și au construit cu banii strânși din străinătate casa în care locuiesc acum, la marginea satului Feldru, pe un deal unde Ionică moștenise un teren de la bunicul lui care venise cu bani mulți din America, pe vremuri. La vremea aceea au gândit-o ca pe o casă de vacanță fiindcă nu plănuiau să rămână în România, aveau iar gânduri de plecare. Au făcut-o frumoasă și modernă, să se simtă în ea ca într-o cabană, la munte, cu șemineu și tot tacâmul. Pentru că avea experiență în construcții, Ionică a făcut tot cu mâna lui, ajutat de Ioana. Până la baza dealului e asfalt și au putut veni mașinile cu materiale de construcții, dar, de acolo încolo e drum de pământ, abrupt. A trebuit să care mult în spate. Abia după aceea a reușit să amenajeze drumul, singur, fiindcă statul nu l-a ajutat cu nimic sub pretextul că drumul e privat. Timp de un an a luptat să aibă adresă pe care să o treacă în buletinul ei și al familiei. Deși toți l-au descurajat, el nu s-a lăsat și a reușit, în final, să-și treacă în buletin strada Hașca.

În zonă nu este rețea de energie electrică, dar Ionică a montat panouri fotovoltaice care îi asigură necesarul de energie pentru frigider, mașină de spălat, cuptor, mașină de tuns iarbă, tot ce are nevoie. Apa vine din munte și este captată în două fântâni, așa că nu are de plătit nimic altceva decât impozitul, o dată în an. Îl costă în schimb naveta fetelor la școală. Le duce și le aduce pe fiecare pentru că microbuzul nu trece prin zona lor.

În afară de Georgiana, fiica Ioanei, și de Elisabeta, familia Doci mai are un spiriduș de fetiță, Ionela (4 ani) care nu stă locului o clipă. Cu cele mici, Ionică și Ioana au stat și în Austria un an și jumătate. Ionică a lucrat tot în construcții, iar Ioana a stat acasă și le-a îngrijit. Din păcate, Georgiana nu a putut merge cu ei fiindcă tatăl ei nu a fost de acord.

În Austria, amândurora li s-a părut frumos și mai bine ca în altă parte, dar regulile mult prea stricte. Au prins pandemia, vaccinarea era obligatorie, poliția făcea razii, amenzile erau mari. Ionică nu ar fi vrut să se vaccineze, dar nu a avut încotro fiindcă altfel și-ar fi pierdut locul de muncă și ar fi riscat amenzi mari între 750 și 3500 de euro. În august 2022, au venit cu toții acasă, în concediu și au început să se gândească la ce vor face în continuare.

Ce a ieșit dintr-o simplă joacă

În timp ce se uitau la desene animate cu ștrumfi, fetițele cele mici i-au cerut să le construiască o căsuță din lut, lână și paie precum a acestora, în care să se joace. Constructorul din el nu a stat pe gânduri și s-a apucat de proiectat prima casă, a măsurat, a tras niște țăruși, a pus, cum s-ar zice, temelia. Apoi a făcut o ședință cu familia și a întrebat dacă vrea toată lumea căsuța respectivă, iar vestea a fost primită cu entuziasm.

”De multe ori, într-o familie, dacă nu ești unit, nu reușești nimic. Bărbatul poate aduce bani în casă câți vrea, dar nu va reuși ca atunci când toată lumea pune osul. Am o pădure care oricum trebuia tăiată, de foc, dar am zis hai să băgăm câțiva copaci în pământ. Și zice Ioana, hai să facem două case, hai să facem trei, hai patru. Ne-am uitat la cât loc avem și am zis că avem loc de 5. Am ridicat patru case dintre care două sunt gata. Ne-am aprovizionat cu tot ce ne trebuie: paie, lână, lut. Ne-am uitat pe internet cum să pregătim lutul, cum să-l frământăm, dar până la urmă am făcut cum știam eu din Spania, am amestecat lut cu ciment. Într-o zi lucram, în alta stăteam, liniștiți să lucreze lutul. În tot acest timp, am început cu a doua și apoi cu a treia. Abia atunci lutul a început să se usuce”, explică el.

De la o simplă joacă, au ajuns la concluzia că ar putea face ceva ce nu are nimeni.

”Din betoane sunt multe pensiuni, dar din lut, nu. Am văzut astfel de case undeva spre Brașov, la o româncă care s-a întors din Canada, care avea programări pentru un an întreg, dar nu din România, ci din străinătate. Atunci am zis: dacă femeia aia poate, putem și noi. Hai să facem! Două căsuțe sunt finalizate total, iar la două mai avem de lucru. În cele două care-s gata se pot caza oaspeții noștri, nu vrem să le zicem turiști. Fiecare căsuță are sobă, pat, duș, toaletă, chiuvetă. Intri într-o casă din cârpici, dar când ajungi în interior vezi altceva. Sunt izolații speciale, costă, dar trebuie să o faci. Trebuie să combini vechiul cu noul. Nu am făcut un calcul precis, dar în fiecare căsuță am investit minim 10.000 de euro”, a spus Ionică.

Cât timp a lucrat, a testat pe pielea lui că în casa de lut se simte mirosul pământului, al fânului, respiri altfel, dormi altfel. Dacă afară e răcoare, în căsuță e cald. Ziua când e cald afară, înăuntru e răcoare.

Ionică și Ioana și-au botezat căsuțele ”Odaia Bunicilor” (primele două finalizate sunt ale iubirii și tradițională), iar acum fac ce trebuie ca să le autorizeze, să găsească furnizori de mâncare bio certificați și să fie cu toate în regulă. Au amenajat între timp un ciubăr pentru 12 persoane care va avea apă încălzită, se gândesc să mai facă și o saună și o salină, iar în viitor vor să strămute și niște case vechi de lemn pe dealul din spatele casei lor: ”Am cumpărat deja o casă veche de 140 de ani. Mă doare sufletul să văd cum unii le demolează. Dacă noi, care avem habar de construcții, nu le salvăm, în timp vor dispărea”.

De când și-a găsit rostul acasă, Ionică s-a liniștit: ”Înainte eram tare agitat, de când stăm aici sunt foarte liniștit. Mâncarea e alta, aerul e altul, viața e alta. Dacă noi nu ne prețuim viața, atunci cine o va prețui? Sunt sacrificii pe care trebuie să le faci, dar orice deal, cât ar fi de înalt, într-o bună zi tot îl urci și ajungi sus”.

Întrucât de luni, multe școli și-au programat ”Săptămâna Verde”, familia Doci îi așteaptă pe toți cei interesați să le treacă pragul. ”Pot să vină, dar să ne contacteze fiindcă avem câini de pază și nu vrem să se întâmple vreun incident. Ne dorim ca toți copiii să vadă cum au trăit bunicii noștri”.