Pentru un pumn de arginţi

De ce fac cei mai mulţi politică? Pentru ei, pentru cei trei lei în plus din buzunarul lor, pentru ca să ocupe nişte funcţii pe care nu le-ar câştiga niciodată în urma unui concurs corect sau pur şi simplu pentru ca să scape de lege, de închisoare. E atât de limpede lucrul acesta încât pare lipsit de sens să mai vorbim despre el. Ne-am resemnat precum a făcut-o şi ciobanul din Mioriţa, nu degeaba e o istorisire de neam, şi nu facem altceva decât să ne plângem unii altora. „Ce să facem? Putea fi şi mai rău”.

Aşa e, dar putea fi şi mai bine. De ce nu vrem să privim lucrurile şi din alt unghi? Pentru că noi toţi suntem indiferenţi şi pentru că niciodată nu luăm atitudine decât atunci când ne ajunge cuţitul la os. Probabil că nu a ajuns încă din moment ce, iată, în cel mai important for al oraşului au ajuns nişte oameni care se căciulesc pentru câteva mii de lei. Cei mai mulţi au fost simpli slujbaşi la stat, nu au făcut nimic altceva decât să aştepte ziua de salariu, iar încă o indemnizaţie pe lângă ce mai primesc în mod obişnuit e pentru ei mană cerească. Pentru asta sunt dispuşi să execute orice ordin oricât de absurd ar fi. Nu-l discută, îl execută.

Ca cei de aici, din Consiliul Local Bistriţa, sunt majoritatea, îi găsim în toate comunele, în toate oraşele, în parlament, în toate forurile decizionale. Parcă sunt aleşi pe sprânceană de către partide din rândurile celor mai docili, mai lipsiţi de orice iniţiativă, mai mediocri. Pentru nişte beneficii minuscule pentru ei şi familiile lor pur şi simplu sunt în stare de orice, iar acest „orice” îl vedem zi de zi. Au trecut 28 de ani de la revoluţie, iar „marii” politicieni ai României au reuşit ca, din nişte „coate goale şi maţe fripte” la vremea aceea, să devină nişte nababi, în timp ce „micii” politicieni i-au ajutat cu servilismul lor să-şi consolideze aceste poziţii ca să ajungem azi, în anul Domnului 2018, să vedem că sunt votate legi speciale pentru prădători, ca să scape, ca să prăduiască mai departe. E vârful a ceea ce putea face o generaţie de slugi care s-a preaplecat în faţa lor pentru o funcţie nemeritată, o indemnizaţie penibilă, o prezenţă fictivă în nu ştiu ce consiliu de administraţie, răsplătită cu bani nemunciţi. Toate aceste slugi mici au întreţinut şi consolidat poziţia unor indivizi care vor reuşi, probabil, graţie gândirii noastre păguboase că „se poate şi mai rău” să ne întoarcă înapoi cu zeci de ani, să stăm iar la cozi pentru vize, să fim izolaţi în lumea asta pe care ei au avut ocazia să o vadă pe banii noştri, iar mulţi dintre noi doar am visat la ziua în care ne-am putea bucura de ceea ce am citit în cărţi şi am văzut la televizor.

Pentru ce ne-am vândut onoarea şi demnitatea cu care ne apăram altă dată de turci şi alţi cotropitori? De regulă pentru un pumn de arginţi. Nici „micii”, nici „marii” politicieni nu au văzut mai departe de buzunarul propriu. Aşa se explică de ce nu s-a construit nimic grandios, de ce au apărut pârtii pustii în oraşe ca al nostru, de ce s-au tocat bani pe centre de informare turistică în condiţiile în care turiştii ne ocolesc fiindcă nu avem drumuri. Fiecare şi-a tras partea lui din orice. Ţara e plină de nimicuri pe care s-au tocat munţi de bani. Le putem „admira” în timp ce stăm unii după alţii în coloană pe cam toate drumurile aşa-zis importante din ţara asta. Aşa cum stăm în blocaje rutiere, aşa stăm de fapt ca ţară în timp ce toată lumea asta evoluează, se dezvoltă.

Noi regresăm pentru că nu ştiu ce moş care ar trebui să se odihnească şi să-şi crească nepoţii vrea să mai sugă de la stat trei lei că nu a luat destul toată viaţa şi nu ştiu ce blondă mai vrea încă un VW New Beetle ca să-şi fluture pletele în vânt, ea fiind, cel mult capabilă să-şi ia, conform pregătirii şi competenţei, abonament pe toate liniile de transport în comun. Pot înţelege că oamenii au aspiraţii, că vor să le fie mai bine lor în primul rând, dar nu înţeleg de ce le dăm un cec în alb unora care nu au demonstrat nimic în viaţă decât servilism, un cec pe care ei să tot completeze lunar câte un ciubuc personal, în timp ce misiunea lor ar fi aceea să lucreze pentru comunitate, să pună mai presus de binele lor, binele comun. Ar fi putut face asta dacă ar fi construit măcar o dată în viaţa lor ceva de la zero, o afacere fie ea şi la stadiul de PFA, au avut o idee, au pus-o în practică. Nu! Noi îi preferăm pe cei care au stat şi au aşteptat să primească de la partid un locşor călduţ în care să se „hodinească” pe bani publici. În ei ne-am pus speranţa că vor face şi vor drege lucruri măreţe. Aşa ne trebuie.

Câtă vreme vom pune ştampila pe nişte oameni fără să ştim istoricul fiecăruia, ce îi recomandă ca să ne reprezinte interesele doar pentru că vedem nu ştiu ce trandafir sau nu ştiu ce săgeată, aşa ne va merge. Ei se vor mulţumi cu pumnul de arginţi, vor fi recunoscători nababilor cărora le vor da în schimb ce legi doresc muşchii lor, iar noi vom obosi aşteptând să ne fie mai bine. Nu ne va fi niciodată decât tot mai rău. Mă rog, acum nişte politicieni evlavioşi ar zice: Aşa să ne ajute Dumnezeu! Lor, nu nouă.