Siguranţă versus nesiguranţă

Primul meu loc de muncă a fost la o şcoală de stat. Luasem concursul de titularizare, aveam post „sigur” ceea ce-mi oferea un soi de confort psihic. Ştiam că, indiferent ce s-ar întâmpla, eu am unde munci doar am dat concurs şi în dreptul numelui meu scria „titulară”. La foarte puţin timp după ce m-am angajat la stat, am început să lucrez şi în mediul privat unde, de asemenea, am dat concurs, dar nu-mi garanta nimeni că sunt „titulară”, nu-mi promisese nimeni pe veci postul respectiv. Poate tocmai de aceea, am vrut să demonstrez că pot face faţă. Am învăţat singură o meserie pe care nu mă pregătisem în facultate, nu aveam nicio diplomă pe care să scrie „jurnalist”. Am lucrat în presa locală, regională şi naţională, la ziare, agenţii de presă, radiouri locale şi naţionale, televiziune, online, am ţinut o vreme un blog. Am făcut aproape tot ce se putea în domeniu. Am fost şi angajat, şi şef, am refuzat oferte, am demisionat, am plecat şi uneori am revenit, ştiind foarte bine că mă aflu pe nisipuri mişcătoare mereu şi că nimic nu mai e sigur în viaţa mea, nici locul de muncă, nici salariul. Ani la rândul am alergat dintr-o parte în alta fără să simt oboseala, am căutat exclusivităţi şi am trăit cu adevărat în spiritul a ceea ce ne spunea adesea un producător de la o televiziune la care am lucrat: „pentru un breaking news ne trezim în fiecare dimineaţă”. De cele mai multe ori, am refuzat să-mi iau vacanţă pentru că nu simţeam că nu am nevoie de o rupere de ritm. În fond, dacă faci ceea ce-ţi place, nu simţi că munceşti şi nici n-ai nevoie de vacanţă.

După zece ani de şcoală, am demisionat părăsind siguranţa de la stat. Deşi nu scrie nicăieri pe diplomele mele că aş fi jurnalist, meseria aceasta aceasta m-a făcut extrem de fericită şi, în acelaşi timp, m-a adus la exasperare. Am trăit la maxim bucuria şi teama. Am fost motivată să fac mereu mai mult, să mă autodepăşesc şi să obţin azi ceea ce nu am reuşit ieri. Am învăţat să mă descurc în orice condiţii, am fost provocată să ţintesc acolo unde niciodată nu aş fi îndrăznit dacă rămâneam ancorată într-un sistem care funcţionează din inerţie în care nu contează cât faci, nici cum faci. Indiferent de situaţie, la şcoală luam acelaşi salariu, ascultam discursuri la fel de sterile la toate şedinţele, mă simţeam obosită încă din 15 septembrie şi complet eliberată în 15 iunie, mai ceva ca un elev care aşteaptă vacanţa.

Ca jurnalist, rareori m-am simţit obosit, poate mai degrabă în zilele în care nu găseam suficiente subiecte sau niciunul care să-mi placă. Nesiguranţa a devenit o prietenă de care nu m-am despărţit niciodată, nici ca angajat, nici ca şef, dar am învăţat să o accept chiar dacă acest lucru nu a fost întotdeauna confortabil. Mi-am înţeles şi acceptat condiţia.  

Aşa se face că azi pot să realizez că nu e simplu ca, după o viaţă în care un director de la Fisc s-a dus zilnic la serviciu ştiind că şi-a făcut datoria cât a putut mai bine, că a avansat la timpul potrivit, că a luptat pentru o anumită poziţie în mod corect, are acum o mare problemă să înţeleagă de ce i se întâmplă tocmai lui să-şi piardă postul, să fie obligat să se mute în alt judeţ sau să rămână pe drumuri. Pot să înţeleg că momentul în care te întâlneşti cu nesiguranţa este total neplăcut, dar în acelaşi timp pot să vă spun că niciodată nu trăieşti mai palpitant decât în momentul în care nu ştii ce va urma.

Nu mi-a plăcut niciodată superioritatea cu care unii angajaţi de la Fisc au tratat mediul privat pe care adesea l-au umilit şi purtat fără rost de la un ghişeu la altul, dar nu sunt atât de meschină încât să mă bucur că unii oameni de la Fisc îşi pierd locurile de muncă, mai ales cei coreţi şi devotaţi. Îmi pare rău pentru ei fiindcă ştiu că o schimbare impusă de alţii e mai greu de suportat decât una pe care o decizi singur. Ce vreau să spun este că, în epoca noastră, nimic nu mai e sigur şi că singura noastră şansă este să acceptăm schimbarea şi să ne adaptăm. Profesioniştii îşi vor găsi mereu de lucru în mediul privat. E nevoie de finanţiştii în firme, e nevoie de oameni care să facă proiecte, să supravegheze derularea lor. Nu e nevoie de şefi, e adevărat – eu am fost foarte rar şefă şi de fiecare dată una care a dat chix-, dar oamenii dornici să muncească sunt căutaţi peste tot. În mediul privat e într-adevăr o junglă în care rezistă doar cei puternici.

Pe de altă parte, nu pot încheia acest text fără să vă spun că nu am înţeles niciodată cum de unii bugetari cu funcţii, chiar şi de la Fisc, au reuşit să devină atât de bogaţi, să locuiască în case extrem de scumpe, să conducă numai bolizi, să plece numai în vacanţe exotice în condiţiile în care unii dintre ei nu au lucrat o zi în mediul privat, nu au condus companii puternice, nu au semnat contracte cu multe zerouri pentru holdinguri, ci au fost nişte simpli slujbaşi la stat. În cazul lor, nu am niciun regret că a venit restructurarea. Dimpotrivă. E foarte bine că, în sfârşit, neliniştea ia locul aroganţei şi nesimţirii. Mă bucur că, în lumea aceasta în care unii muncesc full-time şi peste program să-şi plătească taxele la stat şi să nu fie datori, s-a terminat, cel puţin pe moment, cu huzureala unora dintre şefii de la Fisc la nasul cărora nu ajungeai cu sute de prăjini.

Cristiana Sabău