Sistemul sanitar, un pacient greu de resuscitat

În urmă cu ceva timp când fostul ministrul al Sănătăţii, Cseke Atilla, a vizitat judeţul Bistriţa-Năsăud l-am întrebat când are de gând să taie nodul gordian care leagă sistemul sanitar public de cel privat. I-am spus atunci că nu mi se pare normal ca un pacient care vrea să se interneze la o clinică din Târgu Mureş să treacă mai întâi pe la cabinetul privat al medicului, să achite diverse taxe în conturile acestuia şi apoi să meargă şi să stea pe banii statului în spital, internat de acelaşi medic. Dacă nu procedează aşa şi merg direct la spital, oamenii primesc un singur răspuns: nu sunt locuri! Ministrul nu a avut niciun răspuns şi problema a rămas aceeaşi şi în zilele noastre. Medicii specialişti lucrează, de regulă, în policlinică, la spital şi la cabinetul propriu, structuri între care plimbă pacienţii cât e ziua de lungă. În funcţie de cât plătesc aceştia din urmă, au şanse să găsească un loc liber în spital şi să primească o reţetă compensată. Altfel, nu-i bagă nimeni în seamă şi mor cu zile în ditamai clinicile universitare.

Sistemul sanitar românesc are probleme mult mai grave decât cele care se discută zilele acestea la televizoare, probleme cu care bolnavii cronici se luptă în fiecare zi şi pierd. Nu ştiu ce se întâmplă cu banii asiguraţilor, încotro se duc, nu ştiu cu cât ar trebui să-i plătim pe medici ca să fie mulţumiţi şi să nu mai aştepte plicuri, nu ştiu la cât ar trebui să se ridice o asigurare de sănătate. Ştiu doar că oamenii care îşi permit fug departe de România de câte ori au câte o problemă de sănătate. Ca una care am trăit de curând trauma unei internări nu pot decât să le dau dreptate. Într-o clinică universitară e un amalgam de pretenţii că lucrurile stau ca în Occident (ne luăm papuci de unică folosinţă la intrare, avem uşi securizate şi le deschidem numai cu cartele), dar în acelaşi timp nu avem hârtie igienică la toaletă, le dăm bolnavilor străchini fără tacâmuri şi-i lăsăm să se uite cu jind la oala cu ceai dacă au fost atât de neinspiraţi să nu poate căni la ei când au picat pe stradă şi i-a luat ambulanţa. Ca să nu mai spun că nu există medicamente elementare, nici obiecte sanitare extrem de necesare într-un astfel de loc.

Nu am studiat legea sănătăţii şi nu îmi voi da cu părerea despre ceva ce nu cunosc. Ştiu doar ce am trăit în urmă cu puţin timp şi ce m-a convins 100% că aşa nu se mai poate. Nu se poate să ajungi într-un spital şi să nu primeşti elementara îngrijire pentru un om suferind, nu se poate să ai o singură preocupare: să împarţi plicuri şi apoi să te rogi să nu cumva să pleci de pe patul de spital cu încă trei boli în afară de cea cu care ai venit. Nu se poate să-ţi pierzi cea mai mică udă de încredere în vindecare doar din cauza acestor neajunsuri care macină sistemul de cel puţin două decenii.

Eu cred că trebuie să se întâmple ceva pentru ca, într-un fel sau altul, lucrurile să se schimbe. Cred că doctorii buni ar trebui să aibă salarii pe zi ce trece tot mai mari ca să fie motivaţi să evolueze în cariera lor şi orice succes medical să le fie răsplătit. Mai cred că oamenii care îşi permit să plătească pentru a fi bine îngrijiţi ar trebui să poată apela la clinici în care nu ajung cei care nu-şi permit care, la rândul lor, ar trebui trataţi cu dragoste şi compasiune pentru condiţia lor şi nu cu dispreţ fiindcă nu au ce pune în plicuri.

În afară de cei bolnavi şi de familiile celor care au mers din spital în spital nu cred că ştie nimeni adevărul despre un sistem extrem de bolnav care nici măcar nu cred că mai poate fi resuscitat.

Dacă aţi avut experienţe care să vă fi marcat în orice sens, bun sau rău, împărtăşiţi-ne şi nouă ceea ce aţi trăit ca să avem o imagine mai bună asupra a ceea ce înseamnă azi sistemul sanitar românesc. Folosiţi cu încredere rubrica de comentarii.

Cristiana Sabău