Viaţa pe o scurtătură

Dacă Adrian Năstase, condamnat la doi ani de închisoare, şi-a îndreptat pistolul spre cap cu gândul să îşi ia viaţa, ce ar fi trebuit să aleagă un om precum Marcel Ţundrea care a făcut 12 ani de închisoare pentru nişte fapte pe care nici măcar nu le-a comis? Diferenţa între Marcel Ţundrea şi Adrian Năstase este că primul nu a fost nici premier, nici vedetă şi nici nu a făcut parte din tabăra anti-Băsescu, o grupare care s-a împăunat cu un soi de eroism autodeclarat. Pentru orice se întâmplă în lumea aceasta, gruparea tot mai numeroasă îl găseşte vinovat pe Traian Băsescu. Deja acest refren mi se pare supărător şi chiar extrem de enervant fiindcă e repetat cu prea mare insistenţă. O fi având şi Băsescu vina lui, dar nu are cum să se facă vinovat de toate relele acestei lumi.

Mi se pare greu de crezut că Adrian Năstase, după ce a condus ţara cu toate mafiile PSD în juru-i, s-a transformat într-un neprihănit pe care sistemul odios l-a condamnat pe nedrept. Mai acceptabilă mi se pare varianta că şi în cazul lui s-a întors roata.

Cu toate acestea, atinse profund de amnezie, pe la miezul nopţii televiziunile au ţipat isterice în apărarea lui Adrian Năstase, l-au învăluit în compasiunea lor profundă, l-au numit „victimă”, i-au dat toate circumstanţele din lume deasupra cărora a planat ca un verdict: „oricine s-ar fi aflat în situaţia lui, ar fi făcut la fel”, respectiv ar fi scos pistolul şi ar fi încercat să se sinucidă. Eu aş spune că nu e adevărat. Marcel Ţundrea, omul care a făcut 12 ani de închisoare pe nedrept, nu e  „oricine”. El a suportat gratiile nu doi ani, ci 12, deşi ştia că e 100% nevinovat. A îndurat o nedreptate profundă într-o ţară care, ce să vezi, chiar la vremea aceea era condusă de doctorul în drept Adrian Năstase. Nu-mi amintesc să fi existat vreun „breaking news” la miezul nopţii în care invitaţii permanenţi, comentatorii de serviciu, să-şi rupă hainele de pe ei din cauza nedreptăţii care i s-a făcut lui Marcel Ţundrea.  

Să nu mă înţelegeţi greşit. Am toată compasiunea pentru oamenii aflaţi în situaţii dificile, iar omul Adrian Năstase se află acum într-o situaţie de acest fel, dar nu pot empatiza cu soluţia găsită de el şi nu pot intra în corul care cântă deja de ceva ore bune „Băsescu e de vină!”.

Vinovaţi pentru ceea ce facem suntem mai întâi de toate noi înşine. Cei care ajung să ne conducă şi o fac într-un mod mafiot (pe căi cinstite nu au cum) pentru rotunjirea conturilor personale, pentru casele, maşinile sau conacele lor sunt vinovaţi pentru fiecare om din această ţară care este nedreptăţit şi care nu îşi poate câştiga pâinea de zi cu zi, pentru fiecare bolnav care nu poate fi tratat omeneşte, pentru fiecare viaţă care se curmă din cauza felului în care unii au înţeles atât de greşit să ne conducă. Sunt vinovaţi pentru ceea ce au făcut şi pentru ceea nu au făcut, dar puteau să facă.

Adrian Năstase a pus umărul la privatizări cel puţin dubioase, la falimentul industriei şi agriculturii româneşti. În vreamea guvernării sale, cine nu era membru al partidului său era ras din funcţie, dat la o parte în mod mişeleşte fără ca vreo televiziune să facă dezbateri pe această temă şi să îi plângă de milă. Se făceau drumuri doar în Moldova, fieful partidului său, în Bistriţa-Năsăud, judeţul care l-a votat pe Vadim, şoferii având impresia că se află în altă ţară, primitivă, decupată din harta României. Şi Adrian Năstase era premier, iar Viorel Pupeză prefect. Triste vremuri.

Scopul meu nu este să fac acum un rechizitoriu al guvernării Năstase, cât mai degrabă să atrag atenţia asupra atitudinii pe care a adoptat-o cel în cauză aflat într-o situaţie limită care îl privea personal, dar şi asupra atitudinii noastre, a tuturor, şi una, şi alta, extrem de discutabile.

Deciziile, cu cât vizează mai mulţi oameni, cu atât sunt mai periculoase şi au consecinţe mai grave pentru cei care le iau sau nu le iau. Dacă Adrian Năstase a fost învins de un sistem nedrept, vă reamintesc faptul că a pus umărul la crearea lui sau, la fel de grav, nu a făcut nimic în timpul în care a condus ţara să îl corecteze, deşi putea acest lucru spre deosebire de miile de oameni care se văd învinşi fără puterea de a face ceva.

Mulţi alţii au fost distruşi de-a dreptul de acest sistem, dar nu a fost cine să le plângă de milă, cine să organizeze dezbateri televizate şi să înfiereze cu mânie proletară „duşmanii”. Oamenii au suportat nedreptatea cu demnitate şi au crezut că nu va fi la nesfârşit. Marcel Ţundrea a ieşit din închisoarea făcută pe nedrept după 12 ani, o viaţă de om. Să stai 12 ani după gratii ştiind că eşti nevinovat! Vă daţi seama cam ce a putut fi în sufletul acelui om? Probabil că pentru noi nu contează, dar pentru Dumnezeu, da, iar oamenii care au credinţă îndură mai uşor chiar şi temniţele unui corp paralizat. Ştiu că, la un moment dat, gratiile se vor rupe şi ei vor fi liberi, cu adevărat liberi.

Dacă Adrian Năstase a decis să se împuşte ca să nu facă doi ani de închisoare, fiindcă nu a mai crezut în nimic decât în el însuşi, e treaba lui. Treaba noastră este să vedem cât de ipocriţi putem fi, cât de mult ne pasă de unii şi cât de puţin de alţii. În final, toţi vom sfârşi prin a muri. E singura certitudine din această lume. Dacă putem face bine cât trăim pe pământ, altora şi nouă, atunci să nu pierdem ocazia. Dacă simţim că nu putem face, atunci să ne abţinem de la a face rău. Tot e ceva în această lume în care nimic nu este întâmplător.

Le urez bun venit politicienilor în lumea reală, cea pe care au creat-o ei şi mafiile din jurul lor, o lume în care nedreptatea e normalitate şi dreptatea o excepţie. Nu am să îi plâng de milă nici lui Adrian Năstase, nici altora ca el. Din când în când, e bine că se întâlnesc cu propria lor creaţie. Altfel nu vor şti niciodată ce au zidit.

Cristiana Sabău