Ioan Gaftone: Muntele şi oamenii săi

Primul subiect colectiv ce şi-a individualizat puternic profilul este omul muntelui în general şi în mod special moţul. Dârz, atent, cumpănit, cu înfăţişare aspră ca muntele, curajos, cu un limbaj zgârcit şi foarte precis, omenos, solidar, moţul ne-a arătat că este tot atât de demn ca şi pe vremea lui Horea. El ne-a arătat că muntele nu poate fi îmblânzit şi stăpânit decât de oamenii muntelui. Omul muntelui este în confruntare permanentă, ziua, noaptea, vara, iarna, cu muntele şi este propriul lui salvator. Salvarea în munte este pentru omul muntelui viaţa lui. El are intuiţia muntelui, citeşte corect semnele muntelui şi miroase ca fiara unde viaţa este în pericol. Profilul lui moral, comportamental şi atitudinal a fost accentuat de evenimentul nefericit la care am fost martori. Moţul a plecat să salveze vieţi tot aşa cum ar fi plecat şi la nuntă. Ei au simţit ca fiara pădurii pericolul în care erau semenii lor şi au trecut la acţiune fără ordine şi proceduri instituţionale. Omenia este procedura de supravieţuire în munte. Chemarea lui Horea şi duhul Iancului sunt încă vii şi le-am văzut manifestându-se prin aceşti oameni. Lor nu le-ar conveni să îi laud şi ca om al muntelui mă înclin respectuos în faţa lor.

Al doilea subiect colectiv ce s-a individualizat puternic este cel al profesionistului de vocaţie. El este cel care face din profesia lui un mod de a-l sluji pe Dumnezeu, se pune în serviciul celorlalţi, îşi riscă viaţa pentru a dărui viaţa, se jertfeşte pe sine pentru a salva alte vieţi, moare după exemplul lui Hristos ca să învingă moartea. Pe umerii lor se sprijină încă edificiul naţional, ţara, patria, România. În acest eveniment nefericit Dumnezeu a făcut să se întâlnească oamenii adevăraţi între ei. Țăranii moţi şi profesioniştii. Dumnezeu a făcut ca Adrian şi Aura să moară printre oameni ca ei, să fie privegheaţi în întunericul pădurii, în acest spaţiu sacru de oameni care ştiu ce este sacralitatea, sfinţenia şi omenia. Este poate cel mai mare onor pe care divinitatea l-a intermediat pentru cei doi eroi.

Al treilea subiect ce s-a reliefat a fost viteazul de cafenea. El este nepotul celui care nu a luptat la Cotul Donului dar este totuşi eroul bătăliei. De pe asfalt ne dă lecţii de orientare în spaţiul muntos în condiţii de vizibilitate redusă şi noaptea. El ne explică cum trebuie reportate coordonatele carteziene sau geografice pe hărţile turistice care nu au astfel de reţele. El ne povesteşte despre precizia localizării unui punct în munţi, în pădure dar fără să ştie că un grad din coordonatele arătate de aparate în teren măsoară 111 km pe meridian şi 80 de km pe paralela 45. El este indignat şi moftangiu dar nu ştie că orice hartă în munţi şi în padure noaptea nu foloseşte decât la aprins focul. Viteazul de cafenea ştie tot.

Al patrulea subiect, cu un comportament pe care personal nu mi-l pot explica, este armata. Armata nu a acţionat pentru salvarea Aurei care era soldat şi se pregătea pentru meseria de salvator în câmpul de luptă. Armata are pregătirea şi dotarea pentru salvare şi căutare. Vânătorii de munte au pierdut ocazia de a arăta că sunt urmaşii Diviziilor de cremene. Comportamentul armatei în faţa Aurei, rănită în munţi, este de neexplicat. Cine să-ţi dea ordin să-ţi salvezi răniţii?Asta face parte din codul moral al armatei. Răniţii nu se părăsesc şi morţii nu se abandonează. Asta ştie orice soldat şi mai ales caporalii. Camaraderia, coeziunea şi solidaritatea ostăşească s-au rătăcit oare şi ele printre proceduri şi instituţii? S-au aciuit oare printre vitejii de cafenea? Doamne fereşte!

Până la terminarea războiului dintre instituţii, e bine să ne amintim versurile lui Octavian Goga: ”Eroii nu mor niciodată/Războiul lor în noi şi-l poartă/Şi azi de dincolo de moarte/Ei ne mai cer o judecată”.

Ioan Gaftone, consilier judeţean