Bisericile, pline de Bobotează. Oamenii au venit în număr mare să ia apă sfințită

Sute de recipiente din plastic în care se afla Agheasma Mare au fost împărțite credincioșilor, după slujba de Bobotează, la Biserica Protopopiatului Ortodox Bistrița de la Coroana, însă cei care au dorit și-au adus propriile sticle cu apă în care au pus busuioc, acestea fiind sfințite după Sfânta Liturghie.

Slujba de sfințire a apei a fost oficiată de părintele protopop Alexandru Vidican și de preoții Nicolae Feier, Vasile Beni și Emanuel Vidican.

Preoții s-au rugat pentru sănătatea tuturor, i-au stropit cu apă sfințită și i-au uns cu mir într-una dintre cele mai calde și mai însorite dimineți de 6 ianuarie din ultimii ani.

Praznicul Botezului Domnului este sărbătorit la 6 ianuarie. El este numit în popor şi Boboteaza, iar în limbaj teologic-liturgic are şi denumirile de Teofanie sau Epifanie (Arătarea Domnului). Mântuitorul Iisus Hristos a crescut în Galileea, în cetatea Nazaret, tăinuindu-Şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale până la vârsta de 30 de ani, pentru că la iudei se socotea a fi o necuviinţă, ca să primească cineva vrednicia de învăţător sau de preot înainte de 30 de ani.

De aceea, nu Şi-a început Hristos propovăduirea până la acea vârstă; ci locuia în Nazaret cu Preacurata Sa Mamă şi cu Dreptul Iosif, care era tâmplar şi cu el împreună Se şi ostenea la lucrul tâmplăriei. Dar, murind Dreptul Iosif, Domnul lucra singur cu mâinile Sale, câştigând hrană pentru Sine şi pentru Preacurata Sa Mamă, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi, nici a mânca pâinea în zadar.

Împlinind 30 de ani şi venind vremea să Se arate lui Israel, atunci ,,a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”, trimiţându-l să înceapă a boteza cu apă. Şi i-a dat lui şi un semn, după care putea să-L recunoască pe Mesia, Cel ce atunci venise în lume, precum singur Botezătorul ne spune, zicând: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33).

Deci, ascultând Sfântul Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit la râul Iordan, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, el fiind acela despre care zisese prorocul Isaia mai înainte: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările” (cf. Ioan 1, 23; Isaia 40, 3). Şi veneau la el oameni din toate ţinuturile Iudeei şi ale Ierusalimului şi se botezau în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.

Atunci, a venit la Iordan şi Iisus, din Galileea, ca să fie botezat de către Ioan. Iar în acea vreme, Ioan tocmai spunea poporului: „Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Că eu v-am botezat cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt” (cf. Luca 3, 16). Deci, a venit Iisus să Se boteze, deşi nu îi trebuia Botezul, ca Unul Care era curat şi neîntinat, născut din Preacurată şi Preasfântă Maică-Fecioară, fiind El Însuşi izvorul a toată curăţia şi sfinţenia.

Însă, ca Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii întregi, ca „Miel al lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), a venit la râu, ca să le spele pe ele cu botezul pocăinţei. A venit la ape, ca să sfinţească firea apelor; a venit să Se boteze, ca să ne pregătească nouă scăldătoarea Sfântului Botez; a venit la Ioan, ca acesta să fie pentru El martor nemincinos, ca unul care a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste El când Se boteza, şi a auzit glasul Tatălui din cer.

Şi L-a cunoscut Ioan cu duhul şi se smerea pe sine, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 13). Şi Ioan avea trebuinţă cu adevărat de botezul cel de la Domnul, ca unul care era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc. Dar Domnul a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).

Ca şi cum ar fi zis: „Mi Se cade Mie să împlinesc şi această poruncă a lui Dumnezeu”. Că poruncă a Lui era cu adevărat botezul lui Ioan, precum tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur.

Şi s-a botezat Iisus fiind de 30 de ani, de vreme ce la vârsta de 30 de ani oamenii se pleacă mai cu uşurinţă la tot păcatul, după cum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cea dintâi vârstă, a copilăriei, are multă neştiinţă şi nebunie; cea de a doua vârstă, a tinereţilor, cu poftă trupească se aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârşit, aceasta robeşte pe om tuturor păcatelor. De aceea, şi Hristos Domnul a aşteptat până la această vârstă ca să Se boteze, ca la toate vârstele să împlinească voia Domnului şi să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere ca să biruim patimile şi să putem scăpa de păcatele cele de moarte.”

Iar, după Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă, adică n-a zăbovit în apă. Sfântul Ioan Botezătorul, pe cel pe care îl boteza, îl afunda în apă până la grumaji şi-l ţinea aşa până ce îşi mărturisea toate păcatele şi atunci îl lăsa pe el şi ieşea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat, n-a zăbovit în apă; de aceea Evanghelia zice că a ieşit îndată din apă (cf. Marcu 1, 10).

Şi ieşind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El, în chip de porumbel (cf. Marcu 1, 10). Că, precum în zilele lui Noe micşorarea apelor a vestit-o porumbelul, tot aşa şi aici, micşorarea păcatului s-a vestit prin chipul porumbelului.

Şi Duhul Sfânt S-a arătat în acest chip, fiindcă această pasăre este curată şi iubitoare de oameni şi blândă şi fără răutate şi nu stă în locuri întinate. Aşa şi Duhul Sfânt este izvor al curăţiei, izvor adânc al iubirii de oameni, învăţător al blândeţilor, vistier al bunătăţilor şi fuge de la cel ce se tăvăleşte în mocirla păcatului, fără de pocăinţă.

Şi pogorându-Se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Acesta era glasul Tatălui din cer, care întregea descoperirea Preasfintei Treimi. Astfel, sărbătoarea se numeşte pe drept şi Epifanie sau Teofanie, adică Arătare, pentru că, pe de o parte, Iisus Hristos Se arată lumii, fiind mărturisit de Prorocul şi Botezătorul Ioan, iar pe de altă parte Se arată lumii pentru întâia dată în chip limpede taina Sfintei Treimi, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi calea mântuirii, aşa cum ne arată şi Troparul sărbătorii:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, slavă Ţie.

Agheasma Mare

Cuvântul agheasmă în limba greacă înseamnă apă sfințită. După importanţa şi modul ei de întrebuinţare, agheasma este de două feluri: Agheasmă Mare şi Agheasmă Mică.

În Biserica Ortodoxă, în ajunul şi în ziua sărbătorii Botezului Domnu­lui (5 şi 6 ianuarie), se oficiază Sfin­ţirea cea Mare a apei, numită şi Agheasma Mare. Această slujbă se săvârşeşte doar în aceste zile ale Bobotezei. Se numeşte Sfinţirea cea Mare a apei deoarece apa sfinţită de sărbătoarea Bobotezei, conform ”Învățăturii de credință creș­tină ortodoxă”, are o putere deosebită, fiind sfinţită printr-o îndoită chemare a Sfântului Duh în cursul rugăciunii de sfinţire, iar sfinţirea are loc în ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan.

Efectele Aghesmei Mari le arată însăşi rânduiala slujbei, îndeosebi textul ecteniei şi al rugăciunii de sfinţire, unde preotul se roagă: ”Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…”.

De aceea, Agheasma Mare se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămânând tot aşa de proaspătă, de curată şi de bună la gust ca atunci când a fost scoasă din izvor, fapt pe care îl remarcă, din vechime, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti. O parte din ea se păstrează în Biserică, într-un vas anume (vasul de aghiasmă, numit şi aghiasmatar), şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu ea preoţii stropesc casele credincioşilor şi pe cei ai casei, în ajunul Bobotezei.

Cu Agheasma Mare se stropesc toate persoanele şi lucrurile care trebuie să fie exorcizate, curăţite şi binecuvântate sau sfinţite, ca de pildă, rânduiala la curăţirea fântânii spurcate, la vasul cel spurcat, la binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea Crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi a Efectele Aghesmei Mari şi întrebuinţarea eiveşmintelor bisericeşti ş.a. În unele părţi (ca de exemplu prin Bucovina şi Transilvania) există obiceiul de a stropi cu aghiasmă şi trupurile celor răposaţi, pentru ca astfel sufletele lor să se înfăţişeze sfinţite la Înfricoşătoarea Judecată.

Agheasma Mare e folosită, de asemenea, de către arhiereu la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. În casele credincioşilor, Aghiasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate, în care se pune de obicei un fir de busuioc. Se obişnuieşte să se guste din ea din ajunul Bobotezei până la odovania praznicului (14 ianuarie). De asemenea, se mai poate bea în zile de post mai aspru sau la unele sărbători, cu binecuvântarea preotului duhovnic. Îndeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând Agheasmă şi apoi anafură. Când ne împărtăşim, Agheasma se ia după împărtăşanie, iar când luăm numai anafura, Agheasma se ia înainte de anafură. (Sursa: Radio Renașterea).