Circumstanţe atenuante

M-am tot gândit la ceea ce s-a întâmplat ieri în Consiliul Judeţean şi am ajuns la concluzia că Dorin Popescu a ajuns la capătul răbdării, aşa că, după o zi în care am derulat filmul evenimentelor, îi dau mai multe circumstanţe atenuante decât ieri. În calitate de lider al grupului PNL, să constaţi că nu unul, ci trei oameni optează pentru trădare (indiferent care ar fi motivele lor), să fii în faţa posibilităţii de a recupera din handicap numind în locul unuia pe unul dintre ai tăi, dar să ţi se trântească din nou uşa în nas, nu e o situaţie uşor de gestionat de către nimeni.

Cu toţi am obosit de refrenul „o lege e bună când ne convine nouă”, în rest nu o aplicăm, aşa încât e omenească reacţia pe care Dorin Popescu a avut-o ieri. Dacă o lege e bună, trebuie să o respectăm şi când ne convine, şi când nu ne convine, iar dacă suntem bărbaţi politici ne batem ca la Termopile în voturi, în convingerea adversarului, ori stăm acasă ascunşi sub fustele şefului, situaţie în care atitudinea cocoşească e cam nepotrivită.

Nu ştiu de unde şi până unde s-a ajuns la ideea că doar unii pot conduce bine, că doar unii pot lua decizii bune şi cum s-a ajuns la refuzul nostru, al tuturor, să le dăm şansa şi altora să arate ce pot. E multă manipulare, extrem de multe interese, e multă tocmeală şi lege aproape deloc. E trist că, în loc să ne bucurăm de valorile care au fost fluturate cândva atât de PD, cât şi de PNL – Dreptate şi Adevăr – constatăm pe zi ce trece ce e numai nedreptate şi numai minciună. Cu toate acestea noi credem, aplaudăm şi râdem la schimburile de replici. Unora chiar li se pare amuzant. Cu certitudine că nu mai suntem o naţie sănătoasă la cap, ci una bolnavă.

Din păcate, nerespectarea valorilor umane fundamentale (regăsite de altfel şi în cele Zece Porunci) ne aduce numai tristeţe, durere şi vrajbă. E un lucru la care ar trebui să medităm mai des dacă vrem să ne fie bine pe pământ.

Închei prin a cita din cartea „Când ţi s-a greşit. Cum să ajungi de la amărăciune la iertare” de Erwin W. Lutzer, un autor ale cărui cărţi le citesc de fiecare dată cu drag gândindu-mă că ne apropiem de o mare sărbătoare a creştinătăţii, Naşterea Domnului, parcă mai plini de venin ca niciodată.

„Când o jignire supurează în inimile noastre, nu o putem închide în sufletul nostru. În schimb, ea dă pe afară în moduri în care nici nu ne dăm seama. Este ca şi cum am arde tămâie în dormitor. Mirosul nu poate fi închis. Mai degrabă va ieşi pe uşa dormitorului şi se va răspândi pe coridor, în băi, până la intrarea principală. Tot aşa, amărăciunea noastră se revarsă în celelalte relaţii, indiferent cât de hotărâţi am fi să o ţinem închisă într-o singură încăpere a sufletului nostru. Acţiunea de a hrăni o ofensă ne orbeşte literalmente în faţa propriilor greşeli, ne obligă să avem relaţii deformate şi ne denaturează imaginea de sine”, scrie Lutzer.

 Cristiana Sabău