Faţa hidoasă a oraşului Bistriţa

Dacă ne uităm cu atenţie la un bloc, vechi sau nou, nu contează, vom vedea că sunt extrem de rare cazurile în care cineva nu şi-a închis balconul. Măcar unul de pe o scară s-a trezit să bată nişte scânduri ca să aibă mai mult spaţiu pentru a depozita mormane de borcane goale, cutii, sticle, inutilităţi care şi-ar găsi foarte bine locul la coşul de gunoi. Românii, în continuare, adună tone de lucruri fără rost fiindcă „nu se ştie niciodată” când vor avea nevoie de ele, iar când aceste lucruri nu mai încap în camere, în pivniţe şi poduri, atunci trebuie duse undeva, pe balcon, de exemplu, care stă mai mult gol în partea de jos, zona superioară fiind ocupată de rufe dintre cele mai intime agăţate ca să poată vedea vecinii cu ce se îmbracă membrii familiei respective, să nu rateze niciun detaliu legat de mărime sau culoare, altă hidoşenie care arată că unii nu au înţeles nici în secolul nostru care e diferenţa între locuit la ţară şi la oraş.

Aşadar, parterul balconului fiind liber, el trebuie umplut cu ziare din 1990 şi cartoane din 2000 ce merită protejate câteva decenii de acum înainte de ploaie, vânt sau ninsori. Aşa că tot omul gospodar vânează bormaşinile din oferta hipermarketurilor, prinde momentul potrivit – eventual o zi în care el e liber de la serviciu, nu contează care, zi în care timp de 24 de ore dă el găuri în toate zidurile de dimineaţa până noaptea, bate cuie, zdrăngăne, fixează geamuri de tractor, din acelea ovale, placaje sau, mai nou, termopane albe la bloc maro şi maro la bloc albastru. Le montează singur, fireşte, fiindcă numai el ştie să astupe orice găurică prin care ar putea intra o gură de aer proaspăt. După o operaţiune devastatoare pentru vecini, românul gospodar poate, în sfârşit, să bea o bere şi să râgâie pe geamul de la bucătărie: depozitul e gata, ferecat, nu mai intră nici musca, se fac economii la factura de gaz şi electricitate, e totul rezolvat. Şi cum ar putea să nu fie fericit din moment ce el a fost, iată, capabil să facă dintr-un bloc altceva decât a vrut arhitectul? La ce să faci atât de multă şcoală ca să modifici o clădire? Nu-ţi trebuie decât o bormaşină, nişte scânduri şi ai rezolvat! Până la urmă, dacă e casa ta, faci ce vrei cu ea, nu?

Din păcate, într-un oraş ca Bistriţa, cam da. Dacă ne lipşeşte ceva în totalitate e o viziune arhitecturală, reguli stricte de urbanism, estetică, bun gust. Dacă omul a avut la îndemână uşi de la coteţul de găini, nu are nicio importanţă pentru el că vecinul de la doi a astupat cu geamuri de la camion sau că cel de la parter şi-a comandat cele mai grozave termopane din ultima reclamă de la tv fiindcă nimeni nu-i interzice să procedeze de capul lui, nu-i impune nimeni să respecte nişte reguli şi nimeni nu-l sancţionează aspru dacă le încalcă, aşa cum ar fi normal într-un oraş în care trăiesc mai mulţi oameni la un loc şi în care regulile de convieţuire trebuie să fie mai stricte.

Primăria Bistriţa se plânge de ani întregi că nu găseşte arhitect care să lucreze pe bani atât de puţini, aşa că a recurs la improvizaţii, numind în funcţia de arhitect şef un inginer constructor. Fără nicio legătură cu persoana aflată în funcţie – pe care nu-mi permit să o judec decât după ceea ce văd în oraş – exact aşa arată Bistriţa la capitolul arhitectură, ca şi cum ar fi rezultatul viziunii unui om care nu are nicio legătură cu domeniul. Oricine ştie că una e Facultatea de Arhitectură şi alta e Politehnica. Arhitectul e un artist, absolventul de construcţii e un inginer. Unul desenează, altul ridică o construcţie respectând desenul. Atunci când rolurile se inversează iese prost.

Ca locuitor al acestui oraş, mie mi se pare foarte trist că Ordinul arhitecţilor e atât de făcător de bani încât nu găseşte nicio clipă liberă pentru a face ceva caritabil pentru Bistriţa. Aici nu mă refer la donatul de bani în tot soiul de organizaţii de tip Rotary şi Lions, ci la implicarea în ceea ce reprezintă estetica acestui oraş. Cea mai frumoasă donaţie pe care arhitecţii ar putea-o face are legătură cu felul în care arată oraşul, de la înălţimea clădirilor, la culoarea în care sunt zugrăvite ele şi la balcoane. Ori aş decide închiderea tuturor balcoanelor pe o anumită stradă, ori aş interzice total pe alta. Nu se poate la nesfârşit cu unul într-un fel şi altul în alt fel. Din păcate, la noi, prin spirit caritabil nu se înţelege aproape niciodată să dăm din ştiinţa şi priceperea noastră comunităţii fără să aşteptăm nimic în schimb. La noi, caritate înseamnă să strângem kilograme de zahăr, făină şi ulei, ca să arătăm cât suntem de buni, să le ducem la nişte săraci şi să bifăm ca fiind rezolvate problemele noastre de conştiinţă. Ne putem apuca apoi, din nou, să facem saci de bani şi să trecem indiferenţi pe străzi care au, de o parte din de alta, clădiri cu chiloţi întinşi la soare.

Una peste alta, Bistriţa e un oraş urât, cu balcoane închise cu placaj şi din cauza arhitecţilor cărora nu le pasă, şi a autorităţilior cărora le pasă şi mai puţin şi din cauza noastră, a tuturor, care stăm şi ne uităm la vecinii noştri cum stâlcesc zi de zi faţa oraşului fără să luăm atitudine şi să le spunem să înceteze fiindcă ne agresează vizual. Sigur veţi spune că nu putem interveni aşa, de capul nostru, în vieţile altora. Noi nu, dar cei pe care i-am ales să conducă oraşul pot şi eu le cer să o facă. Altfel, cu ce ne deosebim de satele pline de clădiri cu turnuleţe? Cu faptul că ne tot lăudăm cât suntem de europeni?

Cristiana Sabău