Sunt oameni simpli, aşa cum aţi putut afla din miniinterviurile pe care le-am realizat. Au ieşit în stradă fiindcă abia aşteptau să se aprindă scânteia. Nu au neologisme în vocabular, nici expresii sofisticate. Când îi întrebi de ce îngheaţă zi de zi în faţa Prefecturii, îţi răspund dintr-o suflare, dovadă că au un motiv bun, o apăsare. Nu trebuie să-şi caute cuvintele, nici să-şi camufleze scopurile. Vin zi de zi, nu pentru că nu au ce face acasă, ci pentru că ei cred cu adevărat în schimbare.
Îmi place să am de-a face cu oameni care au credinţă adevărată. Ea se citeşte din privirea fiecăruia, dă acea sclipire inconfundabilă ochilor. Dacă nu ar exista credinţă, probabil că vieţile noastre ar fi extrem de cenuşii şi deprimante, dar, din fericire, ea ne-a fost dăruită şi, în ciuda greutăţilor, a bolilor şi a gerului, supravieţuim. Acest lucru mi se pare o adevărată minune.
Admir la aceşti oameni simpli şi speranţa că lucrurile se vor schimba în bine. Graţie lor, taxa auto e deocamdată de domeniul trecutului, Raed Arafat s-a întors la minister şi face treabă bună, aroganţa guvernanţilor s-a mai redus din intensitate. Cred că vă daţi seama că toate aceste schimbări nu au venit datorită milioanelor de privitori la televizoare. Au venit fiindcă nişte „frumoşi nebuni” ai marilor şi micilor oraşe nu cedează.
M-am săturat să aud zi de zi oameni resemnaţi care spun că nu avem ce face, că nu există nicio şansă. Ce s-ar întâmpla dacă medicii le-ar spune tuturor celor care se internează că au mers degeaba fiindcă oricum vor muri pe masa de operaţie? Mitul „drobului de sare” care, inevitabil, ne va cădea într-o zi în cap, e o obsesie a poporului român de veacuri, dar părerea mea este că miturile sunt făcute doar ca să ne sperie, spaima fiind o armă extrem de puternică de care s-au folosit conducătorii lumii de când există ea. Aşadar, admir optimismul oamenilor din piaţă care e o consecinţă directă a credinţei. Credinţa şi optimisul îi fac să fie vii şi să primească, pe zi ce trece, trăsăturile unor eroi.
Şi-mi mai place la aceşti oameni că, în ciuda a tot ceea ce poate face un sistem ca să învingă indivizi, în ciuda ameninţărilor, a lucrurilor de care i-ar putea priva pe aceşti oameni, ei nu şi-au pierdut curajul şi sunt consecvenţi. Cu răbdarea vor trece marea, iar de pe margine mulţi se vor întreba cum e oare să treci marea cu mâinile goale şi desculţ? E o minune!
„Dacă vrei să mergi pe apă, dă-te jos din barcă!”. Aşa se numeşte o carte extraordinară pe care v-o recomand cu toată dragostea pentru acele momente în care simţiţi că aveţi mâinile încleştate de spaimă de marginile bărcii. Nicio bucurie nu va fi mai mare decât aceea să vedeţi că, da, e posibil să umblaţi pe apă.
„Să nu-ţi fie frică de nimic mai mult decât de frică!” (Henry David Thoreau)
Cristiana Sabău
Există dincolo de determinarea socio-piolitică a omului paradigm mentalității servile, un tipar născocit de un creator demonico-ironic. Nici educația, nici titlurile obținute nu pot schimba comportamentul acestor roboți agitându-se veșnic în căutarea stăpânului.
Cum bine observa Petre Pandrea, adaptarea “guzganilor” este perfectă, scăpați de înec ei dau fuga direct la hambar. Limba română a născocit și o expresie ce caracterizează această adaptabilitate jegoasă a sclavului: „Să ne fie nouă bine”. În situație de criză istorică, sclavul tânjește după apariția Stăpânului, îl caută asiduu, văzând în el un pretext al abuzurilor și delațiunii. Bolnav de inferioritate, urând tot ce trece drept excepțional sau peste media înțelegerii sale, sclavul se încarnează în turnătorul ideal, veșnicul duplicitar ce spală urechea Stăpânului, dispus la vânzarea(ieftină) a Aproapelui.
Il întălnim pe diferite trepte sociale, în diferite epoci, târându-se umil în fața celui tare, de o meschină aroganțî cu cei sensibili și cu bun simț, supus până la desfigurare în fața Stăpânului, încarnare a Mârlăniei atotdistrugătoare. Iată ce bine caracterizează un străin, Fridriech Wilhlem von Bauer, marii dregători ai Țării Romaneșpti: „…sunt mișei și târâtori față de mai marii lor, de o mândrie de nesuferit față de inferiorii lor, pentru bani fac orice, puși pe uneltiri, lipitori nemiloase ale poporului, asupritori ai celor slabi, aspri față de supușii lor și tirani în casele lor.
Intr-un cuvânt au toate trăsăturile despotismului sub care stau și ei încovoiați. Sclavul nu știe să se poarte decât ca un tiran față de aceia pe care soarta i-a adus sub puterea lui.”
Și în acest joc crud și grotesc în care sclavul devine uneori și stăpân, ce face de obicei “Poporul”? Incearcă să se adapteze simțind afinități “sanguine” cu cel de aceeași extracție socială sau morală. Deoarece scara valorilor fiind inversată, îi oferă plebeului posibilități multiple de adaptare, fie prin coruperea Puterii, fie prin obediență. Sistemele totalitare sau dictatoriale au în sclavi nu numai o masă de manevră ideală, dar mai ales zeloși executanți.
Proletariatul a văzut în Comunism un Stăpân Ideal chiar dacă excesele lui mușcau adânc și din “carnea Poporului”. Sclavul simte în permanență legatura fetală cu Stăpânul sau Tătucul, sau Liderul Suprem. Acceptand absurdul social ca normă, sclavul urăște instinctiv schimbarea sau pe eroii eliberatori. Tot ce pune în pericol acest mecanism de reproducere “ad infinitum” al mediocrității și lașității e rejectat!
Campion absolut al obedientei devine funcționarul obtuz sau muncitorul analfabet, gata oricând să se solidareze cu noul Stăpân, dacă vede în el un consevator al vechilor șabloane. Aici se află și ratarea oricărei mișcării revoluționare de profunzime, aici se află și băltirea din ultimii 22 de ani ai României. Ezitarea unei reforme morale și bagatelizarea procesului Comunismului nu sunt decât un elogiu indirect al Sclavului către Stăpânul său dorit.
Tot ce poate împiedică “limpezirea apelor” este salutar, iar marii dușmani ai ieșirii din blocaj sunt, în general, intelectualii care analizează nuanșat această prelungită letargie a poporului român. Plebea îi înfierează gemând satisfacută și se reintoarce sforăind în neantul din care a apărut.
Fiindcă “plebea, de orice categorie socială ar fi, de orice orientare ideologică, fie de dreapta, fie de stanga, este mereu sanguinară și netoată, canalie de uliță sau de asfalt al metropolei. Există o plebe cu titluri: asa-zișii inculți cu diplomă. Există o plebe conformistă: eterna plebe guvernamentală. Există fiara dezlănțuită și bestială, cu instincte nezăgăzuite, plebea jefuitoare, măgarii care dau cu copitele în leii răniți. ”(Petre Pandrea)
autor: Nicolae Merișanu