Pe parcursul acestor zile, simbolurile creştine având în centru figurile celor 40 de Sfinţi Mucenici interferează cu o serie de mituri păgâne, de cele mai multe ori legate de muncile câmpului, marcând începutul Anului Agrar.
Incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează, simbolic, prin aprinderea focurilor rituale, în dimineaţa zilei de Măcinici, 9 martie, echinocţiul de primăvară pe stil vechi. În Banat, copiii scormoneau şi băteau cu ”botele” (beţele) în foc iar mamele lor împrăştiau cenuşa rămasă în jurul caselor şi adăposturilor de animale şi păsări. Focurile de Măcinci erau considerate a avea mai multe funcţii: purificatoare (curăţirea spaţiului de forţele malefice în ultima zi a anului vechi şi în prima zi a Anului Nou), profilactică (preîntîmpinarea neplăcerilor aduse oamenilor de şerpi şi de insecte pe timpul verii), fertilizatoare a grădinilor, livezilor şi viilor.
În ziua Măcinicilor sau Mucenicilor se află hotarul dintre iarnă şi vară, dintre zilele aprige ale Dochiei şi cele călduroase ale Moşilor. În această zi s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, aceasta moare şi se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar, pentru dreapta lor credinţă.
Obiceiurile din ziua de 9 martie formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi), beţia rituală atestată de tradiţia populară, deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului pentru revenirea spiritelor printre cei vii, aprinderea focurilor în curţi şi grădini, în faţa caselor şi pe câmp, purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea cu apă sfinţită, bătutul pământului cu maiurile pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii, aflarea norocului în noul an prin prepararea turtei de Măcinici, retezatul stupilor şi tăierea primelor corzi de viţă de vie.
Potrivit tradiţiei, în această zi gospodinele pregătesc mucenicii. Mucenici pot fi pregătiţi ca o prăjitură cu miez de nucă şi miere sau un aluat în forma cifrei opt, fiert în apă cu mirodenii şi nucă. Ei se împart la rude, vecini, oameni sărmani, pentru pomenirea celor morţi, dar şi pentru belşugul viitoarelor recolte.
Tradiţia românească a aluatului împletit, fiert sau copt, simbolizează sacrificiul mucenicilor îmbrăţişaţi în apa rece, amestecată cu gheaţa şi zăpada lacului de la poalele muntelui Ararat. Lumea creştină catolică sărbătoreşte Sfinţii Mucenici la o zi după cea ortodoxă.
Se mai spune că, în acestă zi, poarta cerului se deschide şi moşii se întorc între cei din care s-au ridicat. Cerul coboară spre pământ, dar şi omul trebuie să urce spre cer, într-o primenire sufletească, specifică perioadei în care ne aflăm, postul Paştilor. Situarea acestei sărbători în preajma echinocţiului nu este întâmplătoare, căci, în viziunea populară, trecerea între cele două lumi se poate face numai urmând drumul Soarelui.
Sărbătoarea mucenicilor trebuie pusă în legătură cu pregătirea pământului pentru noul an agricol, dar şi a uneltelor cu care va fi lucrat pământul. Tot acum se încheie „zilele babelor” şi începe săptămâna moşilor.
Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin de Măcinici, la începutul Anului Agrar, este o reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale Antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut de Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva nu putea să consume atîta băutură, putea să guste sau cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă diferite nume zonale: Moşi, Sfinţi, Sfinţişori, Măcinici.
Creştinii ortodocşi din întreaga lume sărbătoresc, cu acelaşi prilej, „Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia”, ostaşi romani care, pentru credinţa lor au fost omorâţi în vremea împăratului Licinius, din porunca guvernatorului Agricola.
Sfinţii 40 de Mucenici, sărbătoriţi în 9 martie, au pătimit în oraşul Sevastia din Armenia, în vremea lui Licinius (307-323), împăratul roman de Răsărit, din porunca guvernatorului Agricola. Cu prilejul praznicului Sfinţilor 40 de Mucenici se oficiază Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul sau a Darurilor mai înainte sfinţite.
Cei patruzeci de mucenici, originari din Capadocia (Asia Mică), erau ostaşi în Legiunea a XII-a Fulminata, staţionată la Melitene (Armenia). Legiunea era condusă de guvernatorul Agricola. Împăratul Licinius, după ce în anul 313 a semnat împreună cu Sfântul Constantin cel Mare, cumnatul său, Edictul de la Mediolanum (Milano de astăzi), prin care se acorda libertate religioasă creştinilor, a pornit o prigoană împotriva creştinilor din partea de răsărit a Imperiului Roman.
În armata romană exista obiceiul ca principalul cult să fie adresat împăratului. Cei patruzeci de ostaşi romani din Legiunea a XII-a Fulminata au refuzat să se jertfească împăratului şi zeilor, motiv pentru care au fost întemniţaţi. La opt zile după întemniţare, au fost judecaţi. Sfinţii mucenici au mărturisit pe mântuitorul Hristos cu toată credinţa şi tăria sufletească, de aceea au fost omorâţi.
Numele celor patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Aceştia au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să stea toată noaptea în mijlocul unui lac din apropierea Sevastiei. Pe când se aflau în mijlocul apei, unul dintre ei, ieşind din lac, a fost băgat în apă caldă şi a murit. Văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei, unul dintre ostaşii care erau de pază acolo a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat.
A doua zi, trupurile lor au fost arse. O parte din cenuşă a fost aruncată în apă, alta cumpărată de creştini de la cei ce i-au ucis. Osemintele lor, câte au mai rămas în cenuşă, au fost aflate în prima jumătate a veacului al V-lea de binecredincioasa Pulcheria, sora împăratului Teodosie al II-lea (408-450), într-o capelă în pământ, în afara zidurilor Constantinopolului, unde fusese odinioară casa şi grădina unei diaconiţe cu numele de Eusebia şi deasupra cărora se construise o biserică mai mare în cinstea martirului Thyrus. O parte din aceste moaşte se află în capela familiei Sfântului Vasile cel Mare, din provincia Pont (Asia Mică). În această capelă au fost înmormântaţi Sfinţii Vasile cel Mare, Macrina cea Tânără, sora arhiepiscopului Cezareii Capadociei, şi Emilia.
Sursa: Mediafax
Adaugă comentariu