Cea mai mare bucurie a mea, ca jurnalist, este să aflu că ceea ce am gândit şi am scris a mers la sufletul cuiva. Acest lucru îmi confirmă, pentru a nu ştiu câta oară, că în cuvinte s-a păstrat acea putere divină dată de Dumnezeu vorbirii: „a zis şi s-a făcut”. Cuvintele au puterea să aline, dar şi să rănească, o putere egală pe care, dacă nu o ştim gestiona, se va întoarce împotriva noastră ca un bumerang.
Pe locul al doilea într-un top al satisfacţiilor profesionale este să văd că adevărul pe care l-am scos la suprafaţă nu mai poate fi ascuns de nimeni, iar odată scăpat din ghearele tăinuirii, ne va elibera pe toţi de poveri ştiute şi neştiute.
A treia bucurie care mă motivează să merg în continuare pe acest drum profesional este noutatea, drumul nebătătorit pe care sunt dispusă să calc. Nu-mi pasă că e plin de spini şi că la final voi simţi din plin efectul îndrăznelii. Dacă nimeni nu a păşit pe acolo, cu atât mai mult mă simt motivată să o iau în direcţia respectivă. Sigur voi găsi ceva.
Tristeţi? Sunt multe. Cea mai mare este să scrii că a murit un om pe care l-ai cunoscut, cu care ai avut de-a face de-a lungul vieţii într-un fel sau altul. Sunt momentele în care niciun cuvânt nu mi se pare potrivit.
La fel de trist e să anunţi drame, accidente, boli, despărţiri. Realizezi că cinstit ar fi să-i lăsăm în pace pe toţi cei care trec prin astfel de momente, dar lumea în care trăim a devenit atât de pasionată de ce li se întâmplă altora încât ori îi dai ce îţi cere, ori va căuta acelaşi lucru în altă parte.
Pe locul al treilea într-un top al tristeţilor mele profesionale este vorbitul în zadar despre lucruri cu adevărat importante care par să nu mai intereseze pe nimeni. Atunci, cu adevărat, mă descurajez şi mă întreb la ce mai e bună meseria aceasta, cui foloseşte?
Între bucurii şi tristeţi este întotdeauna un echilibru fragil. Nicio zi nu seamănă cu alta şi niciun om pe care ai ocazia să îl întâlneşti făcând această meserie nu e o pierdere. Niciodată.
Cristiana Sabău
asa este . Sint cu totul de acord cu ce ati spus . cu o mica obiectie , cred ca este si o meserie putin periculoasa . [vazind si traind vremurile astea] !!
„Lucruri cu adevarat importante, care par sa nu mai intereseze pe nimeni”. Cine stabileste prioritatile? Fiecare dintre noi. Cand noi alegem prioritati gresite, nu este vina celorlalti, deci nici a jurnalistului care consemneaza evenimentele. Traim Intr-o societate bolnava si la propriu si la figurat. Bonavi de griji, de tristeti, de apasari. Astea ne sunt prioritatile, chiar daca ne fac rau. Si din pacate, majoritatea se complace in aceasta suferinta.
Stimata doamna Cristiana, toti avem in viata, parte, de tristeti si bucurii ! Pentru dumneavoastra, ca jurnalist, este putin diferit . Stiti, prea multe! Sincer, va admir pentru modul in care intelegeti si va desfasurati „meseria”! Va doresc, sa aveti si in continuare, la fel de mult curaj, demnitate si echilibru. Societatea civila, atat cat exista, este alaturi de dumneavoastra si de toti jurnalistii onesti !
Vă mulţumesc, domnule doctor!
Cineva, mult mai destept decat mine, spunea ca jurnalistul trebuie sa fie asemenea unei muste; sa aiba taria de a zbura atat in lumina puternica a unui bec cat si puterea de a se cobori in hasna , deasupra unui mare rahat.