Un an de la izbucnirea protestelor. Ce s-a obţinut?

Pe feţele unor oameni în special ale celor vârstnici se citea atunci entuziasmul. S-au săturat să rabde sărăcia, lipsa perspectivei, aroganţa celor pe care îi vedeau mereu la televizor punându-i mereu la punct. Mulţi purtau pancarte pe care scria „Blonda, Chiorul şi Piticul să plece după nea Nicu”, „Băsescu, ia-ţi urmaşii şi pleacă!”. Din aproape toate reieşea că principalul adversar al protestatarilor era Traian Băsescu.

Nimănui nu i-a păsat de vremea rea, de frig, au stat unii lângă alţii convinşi că ceva se va schimba. Fotografiile de acum un an spun totul despre starea de spirit de atunci. Ignorând politicienii mai mari şi mai mici care s-au strecurat printre oameni având interesele lor meschine, fotografiile cu mulţimile dovedesc, dacă mai era nevoie, că în stradă au ieşit oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale. Au cerut plecarea preşedintelui, exponentul unui regim politic pe care nu îl mai suportau poate că nu atât din cauza măsurilor de austeritate, cât din cauza stilului mitocănesc în care a încercat să le impună celor mai săraci dintre români, protejându-şi, în schimb, găştile de parveniţi cu funcţii. Aşa cum se ştie, protestele au continuat până spre sfârşitul anului 2012 cu sincope mai mari sau mai mici, cu oameni tot mai puţini, dar au continuat fiindcă scopul declarat al protestatarilor, plecarea lui Traian Băsescu, nu a fost atins nici azi.

Ce s-a obţinut? Românii în general şi bistriţenii în special au prins mai mult curaj să spună în faţă ce îi doare, să reacţioneze atunci când simt că li se face o nedreptate sau chiar mai multe. Probabil că acesta este cel mai important câştig. De acum, orice regim ar veni, ar trebui măcar teoretic să se teamă de „furia maselor”.

Emil Boc şi gaşca lui de miniştri au părăsit guvernarea, PDL a suferit o oarecare înfrângere la alegerile locale. La Bistriţa, Liviu Rusu şi ai lui, obligaţi de ancheta DNA, au trecut în umbră şi au dispărut din peisaj. Alegerile parlamentare au adus o înfrângere şi mai dureroasă partidului condus de Ioan Oltean care a intrat în Parlament doar datorită unei legi pe care singur a catalogat-o drept strâmbă. Vestea bună a fost aceea că  Ioan Botiş, fost ministru arogant al Muncii preocupat mai mult de îmbogăţire personală, a dispărut total. Doar numele său scris pe o uşă din centru ne mai aduce aminte multora că Botiş a fost un politician local. Din fericire, nu mai este!

Traian Băsescu nu a plecat, dar măcar tace, obligat de europeni, devenind ceea ce nu a vrut niciodată, un fel de Ion Iliescu. Nu i-a mai rămas aproape nimic de distrus decât propriul partid şi probabil că se va ocupa intens de asta.

Ce nu s-a obţinut? Nu ducem o viaţă mai bună. Certurile politice au influenţa mult cursul euro şi al dolarului, facturile au crescut, banii sunt tot mai puţini, taxele tot mai mari, locuri de muncă nu există, perspectivele unei vieţi cât de cât decente sunt reduse la zero. Avem, ce-i drept, mai multă linişte pe care o umplem cu scandaluri de divorţ. Dacă palatele nu se mai ceartă, atunci trebuie să găsim măcar un conflict pe care să îl urmărim la televizor. Primim circ pentru ca să uităm că ne e foame.

În ciuda dorinţei unanime exprimate în stradă luni la rândul, nu avem conducătorii pe care ni-i dorim. Vedem, în mare, aceleaşi figuri pe care le ştim din alte guvernări, asistăm la aceleaşi bâjbâieli şi contraziceri, la măsuri luate care sunt apoi revocate. Stilul românesc de a conduce ţara s-a păstrat întocmai. Conducătorii sunt alţii, au altă culoare şi numai răbdarea noastră istorică ne face probabil să le dăm mereu câte o şansă.

Cristiana Sabău