Când mortul e de vină

Mi-e greu să înţeleg de ce ancheta într-un caz aparent simplu a durat şapte luni. Comunicatul Parchetului Satu Mare ne spune că nu s-au găsit alte amprente, că probele ADN au indicat faptul că nu mai atinsese nimeni maşina aceea, că totul e limpede şi clar „fără putinţă de tăgadă”. Pe scurt, Adrian Blaga n-a găsit niciun teren viran din Bistriţa-Năsăud unde să-şi omoare copilul. Trebuia să se ducă până la Satu Mare. E cam ciudat, la fel cum bizar este şi modul în care s-a făcut ancheta. Dacă apropiaţii familiei Blaga spun adevărul, atunci ar fi câteva semne de întrebare. De la locul faptei nu s-au luat amprente decât după mai multe zile, Lidia Blaga a fost audiată imediat după moartea celor doi, apoi nu a mai întrebat-o nimeni nimic, nici dacă şi-a mai adus aminte de ceva, nici dacă a fost căutată de vreo persoană, nici dacă a descoperit vreun act prin casă sau vreun indiciu legat de cele întâmplate. A fost audiată în stare de şoc după care anchetatorii şi-au văzut de treburile lor fără să o ţină măcar la curent cu stadiul cercetărilor. Biata femeie citea, şocată, prin ziare, tot felul de păreri emise de unii şi de alţii care se erijau în deţinătorii adevărului suprem indiferent care ar fi fost acela. La un moment dat chiar se întreba dacă nu cumva va afla din ziare deznodământul oficial la care, de altfel, se şi aştepta după felul în care s-a făcut ancheta.  

Să fim bine înţeleşi: ancheta procurorilor nu este o sentinţă definitivă şi irevocabilă dată, de regulă, de mai multe instanţe. Din păcate, în acest caz, protagoniştii sunt pe lumea cealaltă aşa încât nu mai pot face nimic, iar cazul a fost clasat. Până la urmă, e mult mai simplu să dai vina pe mort fiindcă el nu se mai poate apăra, nu-i aşa? Eu nu spun că, în situaţia de faţă, mortul nu e de vină fiindcă nu am niciun argument. Nu voi spune nici că e vinovat fiindcă, de asemenea, nu pot argumenta cu nimic. Pot să cred sau să nu cred o concluzie la care au ajuns procurorii şi nu ştiu ce să fac. La cum funcţionează statul român, mi-e greu să mă poziţionez. Peste tot sunt oameni, iar orice om poate greşi. Sigur că e simplu să aruncăm toată vina pe mort. În fond, nu-l mai aduce nimeni la viaţă, nu se mai schimbă nimic.

În ce mă priveşte, nici măcar nu l-am cunoscut pe Adrian Blaga. Nu cred că l-am întâlnit vreodată. Singurul meu contact cu familia Blaga a fost prin intermediul doamnei Lidia care m-a tratat mereu cu respect de fiecare dată când mi-am cumpărat ceva din magazinul în care lucrează.  Am considerat că trebuie să fac la fel în cea mai neagră zi din viaţa ei. 

Fireşte că mulţi vor sări acum să spună că nu mai e nimic de zis când scrie negru pe alb că Adrian Blaga şi-a omorât copilul şi apoi s-a sinucis. Eu sunt conştientă că anchetatorii pot greşi, la fel cum şi mintea umană poate ceda în fiecare secundă. Să ne ferească Dumnezeu să ne pierdem minţile. Mi se pare unul dintre cele mai periculoase şi grave lucruri care ni se pot întâmpla. Nebunia nu ne trimite scrisori prin poştă să ne anunţe că va veni. Vine şi se instalează într-o fracţiune de secundă. Nu contează dacă eşti ortodox sau protestant, român sau de altă naţionalitate, tânăr sau bătrân.

Vă daţi seama că scriu cu mâhnire acest text gândindu-mă la Lidia Blaga şi la noua povară pe care va trebui să o suporte până la sfârşitul vieţii. Unii o vor întreba cum a putut trăi lângă un monstru, alţii se vor uita la ea convinşi că ascunde, cu siguranţă, ceva. Dincolo de orice, va rămâne cu întrebările ei fără răspuns în căutarea acelui adevăr care să doară mai puţin.

Cristiana Sabău