Cultură

Lecția de viață a fizicianului profesor de șah: Mai bine ai un plan de joc prost decât niciunul

Elevii care frecventează Palatul Copiilor din Bistrița au marea șansă să învețe șahul, sportul minții, de la cercetătorul științific principal dr. Silvestru Popescu, care are la activ și două brevete de inventator.

Absolvent în 1984 al Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj, Facultatea de Fizică, Silvestru Popescu și-a definitivat pregătirea profesională la Facultatea de Fizică a Universității din București unde s-a specializat în laseri, după care a obținut doctoratul la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

A fost cercetător la ICPE SA București, filiala Bistrița, a predat la Colegiul Universitar Bistrița al Universității de Medicină și Farmacie ”Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, unde a ținut un curs de Biofizică, și a lucra la Miro în Laboratorul de fizică aplicată.

Este cercetător științific principal de grad II și deține două brevete de inventator al unui generator de ozon și procedeu de obținere a ozonului, iar copiii pasionați de șah au ocazia să învețe de la el mai mult decât să mute niște piese pe o tablă.

”Șahul e o confruntare a unui spirit cu alt spirit”

”Șahul stârnește curiozitatea, iar curiozitatea la copii este imensă. Toți avem de învățat din setea lor de a descoperi. Dacă știi să le povestești, iar șahul este o întreagă poveste în care îi conduci, iar ei își descoperă imaginația, creativitatea, gândirea logică. Îi înveți să-și pun ă întrebări, să facă analize, să înțeleagă de ce nu au ajuns acolo unde au dorit. Șahul este o confruntare a spiritului cu un alt spirit, iar faptul că vezi imediat cum îți realizezi o construcție logică, un plan, îți dă o satisfacție extraordinară. Fiecare vrea să își impună planul lui, gândirea lui, ca în viață. Șahul acționează la o oglindă asupra spiritului, e un joc, o știință, un sport, ceva prin care copiii își demonstrează că un plan poate fi aplicat ca să câștige”, ne-a spus Silvestru Popescu.

În opinia sa, vârsta ideală de la care un copil poate începe să învețe să joace șah este 4-5 ani.

”Dacă un copil are talent la șah are gândire intuitivă, pozițională, simte colaborarea și coordonarea pieselor, ca și cum un artist care, la vârstă fragedă, compune o simfonie. Am un copil genial, pe Luca. La șase ani a câștigat un concurs la care au participat toți copiii de la Palat, chiar detașat, cu un punct în față. Nu se mai satură de șah. A venit cu mama să-l înscrie la Lego și l-am văzut cum se uita la tabla de șah și i-am spus mamei lui că eu cred că îi va plăcea mai mult șahul, după cât de curios era privind piesele de pe tabla de șah. Eu cred că este esențial ca un copil să fie lăsat să facă ceea ce îi place”, a spus cercetătorul.

”La șah, câștigă cel care are un plan mai bun, după care încearcă să intuiască ce plan are adversarul, să includă planul adversarului în planul lui și să joace de la început până la sfârșit respectând un plan general. Șahul e un tot unitar, nu trebuie să faci nicio mutare la întâmplare. Mai bine ai un plan de joc prost decât niciunul. Asta se întâmplă și în viață: trebuie tot timpul să ai un plan. Dacă acționezi fără a-ți pune întrebări, fără curiozitate, rezultatul întotdeauna e întâmplător, nu poți să spui că îți aparține acțiunea”

Silvestru Popescu

Silvestru Popescu mărturisește că a învățat șah începând cu 1972 de la ”Meciul secolului” între Fischer și Spassky.

”În Scânteia se puneau atunci partidele de șah. Eram la un unchi, în Buziaș, care abia aștepta ziarul pentru partida de șah între Fischer și Spassky. Eu practic am învățat șah de la Fischer. Uitându-mă la partidele lui, am învățat cum se mută piesele, care e scopul jocului de șah, iar când am plecat în vara aceea de la unchiul meu, de la Buziaș, deja ajunsesem să câștig partide cu unchiul meu. Acasă am aflat că tatăl meu îl învingea pe unchiul meu și am început să câștig și cu tata. Așa am ajuns să nu mai pot fără șah. Mi-a plăcut să-i învăț și pe alții fiindcă șahul e un exercițiu de gândire îl face pe om mai bun în tot ce face. Și șahul e un loc în care cercetezi, care îți dezvoltă curiozitatea. Dacă pe copil îl înveți să fie curios și îi menții curiozitatea, înseamnă că tot timpul îl înveți ceva. Și cercetătorii sunt ca niște copii. Aceeași curiozitate îi împinge să vadă ce e dincolo de teoria pe care o știu și pe care înceracă să o demonstreze. Și un șahist e curios, dornic să joace cât mai bine și să își dezvolte planurile de joc. Fiecare șahist vrea să transforme fiecare partidă într-o simfonie pe care o dirijează”, a spus Silvestru Popescu.

Convingerea sa este că șahul și Fizica l-au ajutat în egală măsură.

”Știința este o creație, tot timpul facem modele, în șah facem la fel cu gândirea logică, cu metode puține construim un sistem pe care îl aplicăm într-o coordonare a pieselor pe câmpuri, a câmpurilor pe care mutăm piesele. Este ceva care ne arată că spiritul, gândirea noastră este infinită. Niciodată un computer nu va egala sclipirile din creație, revelațiile, ele nu pot fi produse cu un soft. Inteligența e artificială e definită ca repetiții de zeci de milioane urmărind un algoritm, însă creația, sclipirea, nu pot fi explicate cu experiența a miliarde de mutări. Inspirația e unică, nu poate fi disecată în fenomene repetabile, așa cum funcționează inteligența artificială”, a conchis Silvestru Popescu.

Cum a fost ”Meciul secolului”

În prima partidă, dorind să câștige cu orice preț, Fischer a forțat victoria într-o poziție de final egală și pierde. A doua partidă a fost câștigată de către Spassky prin neprezentarea lui Fischer (acesta avusese obiecții privind prezența camerelor de filmat în sala de joc). La scorul de 2-0 în favoarea lui Spassky, Fischer revine cu cererea de îndepărtare a camerelor de filmat din sala de joc și declară că nu va mai juca până în momentul în care organizatorii nu vor rezolva problema (în 1972 camerele de filmat erau foarte gălăgioase). Pentru a rezolva problema, organizatorii competiției vin cu propunerea ca partida cu numarul trei să se joace într-o încăpere din spatele scenei. După ceva discuții cu staff-urile tehnice ambii jucători sunt de acord cu ideea organizatorilor și acceptă soluția de compromis. Faptul în sine însă se dovedește a fi o uriașă greșeală psihologică din partea lui Spassky și în consecință Fischer reușește să câștige pentru prima dată în viață o partidă în fața campionului rus. Meciurile următoare s-au jucat pe scena pricipală, dar fără camere de filmat. În 3 septembrie, 1972, meciul se termină cu scorul de 12,5-8,5 în favoarea americanului și astfel, Robert James Fischer devine al unsprezecelea Campion Mondial de Șah din istorie.

4 comentarii

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.