O ameninţare sau aşa ceva

În primul rând, vreau să vă asigur că nu sunt o autosuficientă în materie profesională. Ştiu că în fiecare zi poate apărea un om, o carte, o situaţie de la care am ceva de învăţat. Nu mă uit la ştiri, nici azi, după 18 ani de presă, să văd cine pe cine a omorât sau violat. Mă uit să văd cum a abordat jurnalistul/producătorul ştirea respectivă, ce-a scos în faţă, pe ce a pus accentul. Pentru mine, fiecare jurnal bine făcut e o lecţie pe care o învăţ cu plăcere, un spectacol la care mă uit ca să văd viziunea regizorală şi nu jocul actorilor care poate fi bun sau prost.

Pe de altă parte, în afară de politică, la care ne pricepem toţi să dăm sfaturi – de-asta e făcută aşa cum vedeţi, adică prost, eu nu fac pe sfătuitoarea cu nimeni. Nu le spun medicilor cum să consulte şi ce medicamente să dea, nu dirijez circulaţia în locul poliţiştilor, nu dau sfaturi legate de anchetele procurorilor, nu merg în sălile de judecată să le spun magistraţilor ce sentinţe să dea pentru că am decenţa să recunosc faptul că nu sunt pregătită profesional pentru aşa ceva şi, chiar dacă aş fi, tot nu m-aş apuca să dau sfaturi aiurea cuiva care nu mi le cere. Văd însă că, în ce mă priveşte, şi nu numai – presei în general -ni se dau sfaturi peste sfaturi. Toată lumea ştie cum ar trebui să facem meseria asta, mai puţin noi, cei care o practicăm.

Primesc telefoane de la oameni importanţi pe care i-am tratat cu respect de-a lungul vieţii mele şi care ţipă la mine ca apucaţii că „scriu prostii cât mine de mari” şi mă ameninţă cu „nu rămân lucrurile aşa, voi vedea eu” pentru că mi-am permis să scriu o ştire „pe surse”. Şi pentru că nu am vrut să spun cine sunt sursele mele, persoana respectivă a trecut la ameninţări cu legea, cu justiţia, mai avea puţin şi pomenea de închisoare crezând că mă sperie şi că îi voi spune ce voia să ştie. Numai că nu mai sunt chiar aşa de uşor de speriat fiindcă am citit cazul „Goodwin contra Marii Britanii” în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decretat că „protecţia surselor jurnalistice este una dintre pietrele de temelie ale libertăţii presei (…). Absenţa unei astfel de protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice să ajute presa în informarea publicului pe teme de interes general. Ca urmare, presa ar putea fi incapabilă să joace rolul său esenţial de câine de pază, iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere s-ar diminua”. State importante au pierdut procese la CEDO fiindcă au forţat jurnaliştii să-şi deconspire sursele. Aşadar, mai uşor cu ameninţările! Eu când citez o sursă o fac pentru că am încredere în ea, iar vânzoleala după ce o ştire apare pe surse îmi arată, de fiecare dată, că mi-a spus adevărul. Când nu se creează vânzoleală, mi-e clar că sursa a omis ceva în mod intenţionat. Apoi, dacă oficialii plătiţi cu bani publici să vorbească, ar vorbi, nu am mai avea nevoie de surse. Ca urmare, dacă tot tace oficialul şi ascunde, atunci să ascundă până la capăt fără ameninţări.

Şi acum despre sfătuitori. Ce mă amuză este că simt nevoia să-mi dea diverse sfaturi nişte unii care stau pitiţi pe sub fustele anonimatului şi abia exprimă ceva coerent în limba română. Unii dintre ei încep să-mi spună cum să scriu un text de opinie (OPÍNIE ~i f. Punct de vedere particular asupra unui lucru sau asupra unei persoane – conform DEX). Bieţii oameni nici măcar atât nu ştiu că un text de opinie nu e anchetă, nu e reportaj, nu e ştire. E o părere. Poate fi bună, proastă, extraordinară, groaznică. Poţi fi de acord cu o părerea sau nu, dar nu ai cum să o influenţezi tu direct ca şi cum ai dicta, iar autorul unui text de opinie ar scrie ce îi spui. Puteţi oferi o sugestie? Foarte bine! Eu pot să ţin sau nu cont de ea, dar nu mai daţi sfaturi legate de nimic decât atunci când vă sunt cerute. Pe de altă parte, într-o piaţă atât de vastă, fiecare îşi cumpără castraveţi de unde vrea. Le faceţi morală ţăranilor din piaţă ai căror castraveţi nu vă plac? Le spuneţi cum să cultive castraveţii ca să vă placă vouă, la anul? Nu! Mergeţi din tarabă în tarabă până când găsiţi unii care vă plac, îi cumpăraţi şi plecaţi acasă. Cam aşa şi cu presa, cu orice până la urmă. Piaţa e foarte ofertantă. Luaţi ce vă place, ce credeţi că puteţi înghiţi. Ce sens are să vă pierdeţi vremea cu sfaturi?

Cristiana Sabău